Dupa cateva pregatiri legate de transport, cazare si masa, am plecat spre competitia ce urma sa ne aduca mari satisfactii la finalul cursei. Am plecat din autogara Memento Bus cu catel, cu purcel, adica cu biciclete, ceaun si disc, cele din urma pentru a intra in starea de "hyggelig" de dinaintea cursei. Drumul pana la Arefu a fost destul de lejer. In jurul orei 11 am ajuns la pensiune. Vremea se pare ca a tinut cu noi, deoarece soarele stralucea foarte tare si nici urma de nor pe cer. Dar cum la munte vremea se schimba de la un minut la altul, mai spre dupa amiaza a inceput si ploaia. Nu aveam stare sa stam la pensiune asa ca am plecat intr-o tura de recunoastere a traseului, pana la Barajul Vidraru, calare pe caii nostrii cu doua roti. La pensiune a ramas doar un membru al echipei care avea in plan sa creeze starea de "hyggelin", adica sa pregateasca ceaunul si discul pentru gulas si friptura. Fiind noi, trebuiau mai intai arse si dupa se putea gatii in ele.
Pana la baraj sunt 6 km de urcare de la pensiune si nu ne-a fost tocmai usor. Mai ales cand ne gandeam ca traseul mai are inca 28 de km si nu pe asfalt, ca pana acolo la baraj. Am facut cateva poze si am plecat inapoi deoarece se vedeau niste nori de ploaie si sincer ne era si putin foame. Cum mancarea nu era gata am plecat sa mancam la Restaurantul, "La Cetate", din apropierea pensiunii. Intre timp au mai venit 4 membrii ai echipei. Dupa ce am venit la pensiune, a trebuit sa mergem pana la caminul cultural sa ne luam chitul de concurs. Incepuse si ploaia usor si era numai bine de mers avand in vedere ca era doar un kilometru pana la camin. Cei care au venit mai tarziu si nu fusesera cu noi la baraj au vrut sa incerce aceasta experienta. Cum nu prea aveam ce face am zis sa mai dau o tura ca sa vad cum este si pe ploaie. Nu a tinut foarte mult ploaia, dupa primii 2 km s-a oprit si am putut face cateva poze frumoase. Cand am revenit la pensiune, gulasul era aproape gata si tocmai ce urma sa fie pus discul pentru friptura.
Momente tocmai bune sa stam la o bere rece in jurul focului si sa cream senzatia de "hyggelin" despre care am tot vorbit aici. Dar oare ce inseamna aceast "hyggelin". Este acea senzatie de bine, de fericire pe care o traiesti cu familia sau cu prietenii, oriunde te-ai afla. Acele clipe ce raman intiparite in memorie si pe care nu ai vrea sa le uiti niciodata, ba mai mult ai vrea sa le impartasesti si cu cei care nu sunt acolo. Aceasta stare o poate crea echipa noastra oriunde s-ar afla, in infotripuri, in team building-uri, in excursii sau chiar la munca uneori. Datorita faptului ca suntem ca o familie, si cu bune si cu rele, putem crea stari de bine oriunde mergem. Anul acesta ne-am propus sa cream cat mai multe stari de fericire pe care sa le impartim si cu familiile celor din grup.
A doua zi dimineata, ziua concursului. Dupa ce am mancat o omleta buna facuta de fetele, ce se pare ca se pricep cu adevarat la acest lucru, gatitul micului dejun, si o cafeluta fara de care nu puteam incepe cursa, am plecat spre locul de start. Aici dupa cateva poze de inceput cu toata echipa, ne-am alaturat celor 500 de participanti la linia de start. Cum pana la baraj mai fusesem de doua ori cu o zi inainte, nu mi s-a parut cine stie ce. Spre surprinderea mea am reusit sa parcurg cei 6 km de urcare, fara nici o oprire, ceea ce mi-a dat un pic de incredere, inconstienta de altfel, nestiind ce urma sa vina pe masura ce se scurgeau kilometri.
Am trecut in "blind" prin primul tunel de dupa baraj, plin de gropi si pietre si a inceput urcarea adevarata prin noroi. Pe acest km de urcare mai fusesem cu o seara inainte dar acum mi s-a parut ca nu se mai termina, stiam ca vine o coborare usoara dupa aceasta urcare si o asteptam cu mare speranta. Pana la urma a venit si coborarea si ma apropii usor de Cascada Calugarita si de fosta cabana. Aceasta portiune de traseu a trecut relativ usor deoarece peisajul este fenomenal. Cascada de aproximativ 10-15 metri ce se varsa in micul lac de pe stanga drumului, te face sa uiti, pentru cateva secunde cei drept, ca de acolo mai ai 15 km de urcare. De aici, deoarece urma urcare, dupa urcare, am inceput sa ma intreb cat doamne mai este pana la punctul de alimentare aflat la km 17.
Pe oricine ai fi intrebat cat mai este, iti spunea un alt nr de km., asa ca nu te puteai ghida dupa nimeni. Cert este ca am asteptat acest punct de alimentare cu au asteptat bunicii venirea americanilor dupa al doilea razboi mondial. Asa o bucurie am avut cand dupa o curba am vazut in zare multa lume stransa in dreptul unui cort alb, ca am crezut ca tot ce a fost greu pana atunci s-a terminat si ca eram deja castigator fara drept de apel. Dar asa cum bunicii ii asteptau pe americani, cand intr-un final au venit, dupa revolutie cei drept, s-au dovedit a fi o mare dezamagire. Asa si punctul nostru "terminus", cum credeam noi ca este si mai departe o sa fie doar lapte si miere, adica coborarea cea mult visata, de cand am inceput traseul. Din nefericire nu a fost sa fie si de acolo parca a inceput greul. O urcare de vreo 20-30% care nu se mai termina, colac peste pupaza si cu multe, foarte multe, pietre. Pe urcarea asta era imposibil de urcat pe bicicleta, sincer era greu sa urci si pe langa ea. La un moment dat am ramas singur si nu aveam alta teama decat de ursul care putea sa iasa de prin orice tufis sau putea sta ascuns dupa fiecare brad. Cand am plecat de la punctul de alimentare, i-am intrebat pe cei de acolo cati km. de urcare mai sunt pana la faimoasa coborare si mi-au spus ca patru. Cand am vazut acea panta pe care nu puteai sa urci pe bicicleta, mi-am facut calculul ca mergand cu 4 km/ora, cum imi arata kilometrajul, in maxim o ora trebuie sa ajung la coborare. Dar socoteala de acasa nu se pupa cu cea din padure si cum mai venea o mica coborare ziceam gata s-a terminat. De unde, urma iara o panta ce nu i se vedea capatul, si i-ar o mica coborare si iar o panta si cand am ajuns la adevarata coborare nu mai credeam ca nu o sa mai urmeze pana jos nici o urcare. Atat de asteptata coborare, s-a dovedit a fi un cosmar pentru bicicleta mea fara suspensie in furca. Daca pe urcare trebuia sa ma opresc ca nu mai aveam suflu, acum trebuia sa ma opresc din loc in loc din cauza durerilor de maini, mai precis a incheieturilor. Trebuia sa tin strans franele din cauza pietrelor. si la un moment dat nu mai puteam de durere de incheieturi. Am ajuns intr-un final la mult ravnitul asfalt si credeam ca totul s-a terminat. Am tras cat am putut de tare pe acea coborare de asfalt, crezand ca ma pot incadra in cele 4 ore de traseu. Dupa calculele mele totul era posibil, avand in vedere ca mai erau 3 km si 4 minute pana se incheiau cele 4 ore de la startul cursei. Dar ce sa vezi cand trageam mai tare si aveam in jur de 40 de km la ora pe coborare, am uitat ca circulatia nu este oprita si m-am trezit cu o masina chiar din fata. Am reusit sa trec si a venit acel sunet izbavitor de la unul din comisarii de cursa : "un kilometruuuuuu". Ura am zis in sinea mea, am reusit ma incadrez in timp. Cand ce sa vezi dupa prima curba politia ma deviat pe o mica carare ce ducea fix in rau. Pe cealalta parte un comisar cu zambet larg zicea, "trebuie sa traversati raul". In cele 3,4 secunde pana m-am dumirit ce trebuie facut, a venit un ciclist tare din spate ci mi-a agatat pantalonii. Eu in afara de pantalonii rupti la buzunar nu am patit mare lucru dar el s-a lovit la picior, cred, ca am vazut ca se tinea de el, dar nu a vrut sa imi spuna nimic chiar daca l-am intrebat de cateva ori. Asa ca au mai trecut cateva minute pana am trecut pe cealalta parte a raului si pana am parcurs cei 100 de metrii prin iarba pana la finish. Aici o parte din echipa, ce a ajuns putin mai devreme ma asteptau cu urale si cei de la organizare cu medalia. Dupa ce au venit toti si ne-am tras cateva minute sufletul, am mancat ce ne-au oferit organizatorii si am plecat spre pensiune unde a venit binemeritatul dus care a dat jos tot noroiul de pe noi. Bineinteles ca inainte au intrat sub dus "vedetele concursului", bicicletele, care erau intr-un mare fel. Ne-am organizat putin mai greu cu asezatul bicicletelor pe masini si a bagajelor dar am plecat in timp util ca sa ajungem la ora 19:00 in Bucuresti, cu tot ambuteiajul de la km. 36. Cred ca toti ne-am despartit cu greu de acele locuri si de atmosfera creata de echipa, in aceste 2 zile. Important a fost ca toata echipa a terminat cursa cu bine si de aceea Christian Tour Team a fost cea mai buna echipa din concurs.
Astept cu nerabdare cursa de anul viitor, unde sper sa concuram mai multi din firma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu