Cu bicla prin Padurea Baneasa

Ma gandeam ca de data asta sa nu mai scriu nimic despre tura cu bicla prin Bucuresti, Dar dupa asa o experienta nu puteam sa nu o fac. Am plecat ca de obicei in jurul orei 19:30 din fata sediului nostru din Piata Charles de Gaulle si ne-am indrepta spre nordul capitalei, spre Ikea Baneasa. De data asta am fost 10 temerari. Am traversat Herastraul pe malul lacului si iesind pe langa Restaurantul Diplomatic. Am trecut Podul Baneasa spre Aeroport. La Dedeman am facut dreapta si am mers spre Gradina Zoologica prin "Orasul Disparut" sau "Örasul Fantoma". Aici in spatele magazinului Ikea este un cartier cu absolut toate dotarile posibile, strazi, trotuare, canalizare, electricitate, marcaje rutiere, etc., mai putin case sau blocuri ce cred ca urmeaza sa se construiasca in cel mai scurt timp. Dupa vizita prin linistitul cartier, am ajuns la Zoo pe unde am intrat in padure. De aici incepe "tragedia" noastra. Prima parte a padurii a fost cat de cat ok. Ne-au mancat de vii tantarii, facand o paranteza, cred ca aici sunt crescatoriile de tantari ce alimenteaza Bucurestiul in fiecare vara,  dar traseul de aproximativ 20 minute nu a fost foarte greu, mai ales ca era cararea facuta si curatata de crengi. Am iesit din padure langa Cartierul Greenfield, pe drumul Padurea Neagra, cum mai este denumita aleea ce duce acolo, oare de ce, si am intrat iara in padure. De data asta padurea nu a mai fost asa de prietenoasa cu noi. Cararea nu mai era uscata, erau unele portiuni cu mlastina pur si simplu, unde a trebuit sa mergem cu bicicleta in mana prin noroi, sa sarim peste copaci, craci si balti. Am mers o buna bucata de drum pe langa cartier, dupa care pe langa Centura Bucurestiului. Cand ne-am saturat sa fim mancati de tantari, am iesit intr-un camp unde buruienile ajungeau pana la pedale si unde nu vedeam pamantul. Cand nici pe aici nu am mai putut merge deoarece am dat de o mlastina, am intrat inapoi in padure, pe unde am mai mers in aceleasi conditii cam 30 de minute. Cand in sfarsit am vazut o casa in fata si asfaltul ne-am bucurat ca niste eroi iesiti din jungla amazoniana. Dar ce sa vezi, ne-am dat seama ca suntem in Comuna Tunari si mai avem destul pana acasa. Si daca nu era de ajuns, un coleg a facut si pana pe spate. Norocul lui si al nostru a fost ca statea aproape si a sunat pe cineva sa vina sa il recupereze cu masina. Daca problema era rezolvata, am plecat incet spre casa pe Soseaua Pipera -Tunari, pana in Bdul Pipera pe unde am intrat in Parcul Bordei si de aici pe Aviatorilor pana in Primaverii. Am ajuns aici la ora 22:30, ora la care nu a mai fost timp si de o bere la terasa din colt, asa ca fiecare s-a indreptat spre casa lui. Eu am mai facut in jur de 20-25 de minute pana acasa. In mare tura a fost de 25 km, eu pana acasa am mai avut 9.

Sincer, cu toate peripetiile ei, si muscat de toti tantarii din padure, cred ca a fost una din cele mai frumoase ture de pana acum, pe care le-am facut cu colegii de la Christian Tour. A fost o tura care pe mine unul m-a facut sa intru in starea de Yuga.

Cu bicicleta in vestul "salbatic" al Bucurestiului

Bucurestiul se transforma incet, incet, zi de zi, in bine as spune, pe alocuri. Daca tot era vineri, am plecat in plimbare si prin aceste locuri. In principiu eu le stiam pentru ca acolo locuiesc in Drumul Taberei, dar ai mei colegi nu prea au mai fost pe acolo si au ramas placut surprinsi. Din cauza faptului ca Podul Grand este inchis pentru lucrari de reabilitare, am plecat spre gara, de unde urma sa ajungem in regie sa mancam pizza la P21. Nu au fost Zeii de partea noastra, deoarece era toata terasa plina, normal de altfel pentru vineri seara, chiar daca este vacanta. Inainte de P21 am trecut pe straduta cu Club One, La Mia Musica si Princess, vis-a-vis de care s-au construit niste cladiri de birouri ce te duc cu gandul la Manhattan. Daca tot nu era loc in regie, am traversat Raul Dambovita, unde am prins un frumos apus de soare pe pod. Aici parca eram la Venezzia. De aici am intrat in Politehnica, unde ne-au napadit mai multe amintiri din vremea studentiei si nu numai. Cu toate amintirile, am facut niste poze langa un fost furnal al centralei termice, ce arata exact ca la Cernobal. Am iesit din campus prin Bdul. Iuliu Maniu si am plecat spre Parcul Drumul Taberei, destinatia finala a turului. Aici colegii au ramas surprinsii de faptul ca parcul arata asa de bine si au facut cateva poze cu "Golden Gate-ul" autohton, simtindu-se pentru cateva minute in San Francisco. Cum tura nu se putea incheia fara ceva de mancare, sau macar o bere la o terasa, am oprit la singurul restaurant din parc. Restaurantul Jollero, fostul Magic Place, ce se afla exact langa strandul cu acelasi nume. Aici pe langa doua portii de pastrama de oaie, bine facuta, cu mujdei si mamaliguta, am incercat si o pizza, de care nu am ramas foarte impresionat. Drumul nostru s-a oprit aici deoarece eu stau in blocul de langa si colegii s-au dus mai departe fiecare la casele lor.

Yuga Family Camp 2019 by Christian Tour

A venit si ziua mult asteptata de toata lumea, ziua in care am plecat cu mic cu mare la munte, la Cabana Padina. Aici aveam in plan sa cream starea de Yuga in familiile Christian Tour, ceea ce s-a si intamplat de altfel. Dupa o minutioasa organizare facuta inainte cu ceva timp, a sosit si ziua de 6 iulie, cand unii s-au urcat in masinile proprii iar altii in autocarul Memento si au plecat spre poiana Padina. Aici ne asteptau ceilalti colegii care au plecat cu o zi inainte pentru a pune la punct ultimele detalii.

Am ajuns in jur de ora 10:30 la cabana. Dupa ce ne-am instalat au inceput sa vina si o parte din cei ce erau cu masinile. Din ce am inteles autocarul era blocat in trafic la Comarnic unde erau ceva lucrari. Nu a durat foarte mult si ne-am reunit cu totii. Dupa ce s-au instalat si ei am luat pranzul ca intr-o adevarata tabara. Copii separat de parinti, ma rog cei mai mici au ramas totusi cu unul din parinti, deoarece nu se poate altfel, dar restul s-au descurcat singuri. Asta a fost primul indiciu ce ne-a facut sa intelegem ca suntem intr-un adevarat Camp. Am facut cateva pregatiri, incaltari de munte, rucsac, sticla cu apa, pelerina de ploaie si frontale, si am plecat in primul traseu. Copii in sir indian, trebuiau sa il gaseasca pe Sfarma Lemne si parintii trebuiau sa mearga in fata ca sa nu fie vazuti. Traseul destul de scurt pana la Pestera Ialomicioarei, a durat ceva peste 45 de minute, cu 30 de copii cu care am trecut si raul spre intrarea in pestera.

 Dupa ce ne-am asigurat ca toti au ajuns cu bine la intrarea in pestera de unde au fost preluati de parintii lor, impreuna cu un coleg am plecat sa exploram Pestera lui Zamolxe ce se afla langa Pestera Ialomicioarei. Aici exista un izvoras ce curge intr-un mic castron sapat tot de apa intr-o piatra. O data ce castronul se umple, apa nu mai curge. Daca luam din apa, izvorul incepe sa picure iara. Aceasta este o minune a naturii creata de Dumnezeu aici in aceata pestera unde se roaga un calugar al Manastirii, in fiecare zi. Nu v-am spus ca aici exista singura manastire din tara ridicata intr-o pestera. Am vizitat si noi pestera dupa ce am lasat amanet telefoanele, deoarece nu aveam bani la noi. Am facut rost de bani si le-am recuperat la iesire. Ne-am reunit si cu grupul si am plecat spre cabana, prin padurea unde se vedea efectiv prezenta lui Stramba Lemne. Am traversat iarasi raul si am ajuns in poiana creata special pentru tabara. Aici aveam instalate mai multe corturi unde se desfasurau diverse activitati.



Printre activitati a fost si acea de a picta steaguri. Aceasta activitate s-a facut pe echipe si cel mai frumos steag a fost al echipei Ananas. Drept rasplata pentru toti am taiat mai multi pepeni verzi, pe care i-am savurat cu multa placere. Am plecat spre cabana unde ne astepta gulasul la ceaun cu mamaliguta facut de bucatarii cabanei dupa reteta Christian Tour. De data asta am mancat in familie. Gulasul cu mamaliguta a fost un deliciu, iar pulpele la gratar delicioase si ele. Copii au avut si o mica surpriza, mult asteptata, placinta cu mere.

 

Ba chiar au avut parte si de o frumoasa poveste cu Soricelul Marmelada, spusa de un Maestru al povestilor, pe dealul din spatele cabanei.

Dupa frumoasa poveste, nu putea exista ceva mai frumos ca un foc de tabara, insotit de 2 chitari ce te introduceau in adevarata stare de Yuga. Bineinteles ca si berea rece langa foc a fost ceva suprem si a contribuit si ea la aceasta stare.

Dupa ora 22:00 copii s-au dus la culcare si noi am mai ramas langa foc in sunetul chitarelor. Imediat a venit si un musafir surpriza, mos martin, dar a fost gonit imediat de cainii de paza ai cabanei. Pentru ca vremea era excelenta si cerul cu mii de stele, am plecat pe acordurile melodiei "pe pat de flori", sa dormim in corturile, cotate la mii de stele, intinse in poiana.

Cand dormeam pe pat de flori, / cand dormeam pe pat de flori, / si aveam perna de nori, / ne incalzeam doar cu fiori / si cu stele uneori. Cam asta era atmosfera in tabara de corturi.

De dimineata dupa ce razele soarelui ne-au mangaiat fata prin geamul cortului, am plecat sa vedem ce fac familiile ramase in cabana si sa luam micul dejun. Am mancat si am baut ceaiul excelent facut la oala si ne pregatim sa plecam la Cascada Doamnei. Cascada nu este chiar foarte aproape. Dupa ce am facut o ultima poza de grup in poiana, am plecat cu toate masinile si cu autocarul pana la telecabina de la Pestera, de unde incepea traseul spre cascada. Pentru copii cred ca a fost una dintre cele mai frumoase experiente din viata lor, sa ajunga sa bea din apa vietii de la cascada. Incet, incet am ajuns cu mic cu mare la frumoasa cascada, trecand la dus raul pe niste pietre amenajate de noi si la intoarece pe un podet ce se clatina cu fiecare pas. Apa vietii bauta direct din cascada le-a dat energie copiilor sa ajunga pe piciorusele lor inapoi la masini. A fost inca un moment Yuga Family, cum numai noi stim sa il cream.

De la Pestera am plecat direct la Cabana Bolboci, unde am mancat de pranz, deoarece pana acasa drumul era lung si Ana nu rezista fara o ciorbita de perisoare. Pana acasa a dormit tot drumul, semn ca a obosit-o rau urcarea la cascada. Nu mai zic, ca si Ana pe noi.

Asta a fost un alt Yuga week-end, organizat si conceput de Christian Tour.

https://www.youtube.com/watch?v=0E_QzKiXAQQ

 

Cu bicicleta prin Bucuresti

Am plecat inca o data cu echipa ciclista Christian Tour in plimbare prin Bucuresti. De data asta am fentat ploaia torentiala ce a inceput la ora 18.00 si fix la ora intalnirii, ora 19.00, ploaia s-a oprit si vremea ne-a oferit tot confortul necesar. Am ales de data asta sa vizitam cartierul Domenii. Acest cartier vechi din sectorul 1 al Bucurestiului, cu o combinatie de case vechi si moderne, a fost construit in perioada interbelica, pentru elitele bucurestene. Numele cartierului este legat de dezvoltarea Bucurestiului din anii 1920-1940, cand mai multi angajati ai Ministerului Agriculturii au cumparat parcele de teren aici. Tot aici in cartier este si complexul agronamie. Invartidu-ne pe frumoasele stradute ale cartierului, am gasit intrarea in campus. Am intrat si am ramas uimiti de frumusetea parcului si a gradinilor de aici. In parc exista si doua lacuri adanci de 3 metri, populate cu pesti, de catre niste locuitori din zona pasionati de piscicultura.

In apropierea complexului se afla si una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din Bucuresti. Biserica apartine Parohiei Parcul-Domeniilor Casin din Bucuresti si mai este cunoscuta sub denumirea de Manastirea Casin, pentru ca aici exista o viata de obste formata din 2 calugari.

Pentru ca orice tura de Bucuresti trebuie sa se incheie la o bere sau cu o masa traditionala la una dintre multele terase ale orasului, pentru astazi am ales un restaurant thailandez din cartier, Restaurantul Kunnai. Aici am savurat traditionala bucatarie thailandeza cu toate bunatatile ei si am stat la povesti pana tarziu in noapte. Echipa ce pleaca in toamna in Indochina a folosit acest prilej pentru a se acomoda putin cu mancarea picanta din acea parte a lumii.

Am plecat fericiti, pentru ca am avut o seara minunata si pentru ca ploaia ne-a ocolit pana ce fiecare a ajuns in siguranta acasa.

Asa intra echipa de ciclisti Christian Tour in starea de hyggelin.

Vidraru bike challenge 2019 - Christian Tour Team

Dupa cateva pregatiri legate de transport, cazare si masa, am plecat spre competitia ce urma sa ne aduca mari satisfactii la finalul cursei.  Am plecat din autogara Memento Bus cu catel, cu purcel, adica cu biciclete, ceaun si disc, cele din urma pentru a intra in starea de "hyggelig" de dinaintea cursei. Drumul pana la Arefu a fost destul de lejer. In jurul orei 11 am ajuns la pensiune. Vremea se pare ca a tinut cu noi, deoarece soarele stralucea foarte tare si nici urma de nor pe cer. Dar cum la munte vremea se schimba de la un minut la altul, mai spre dupa amiaza a inceput si ploaia. Nu aveam stare sa stam la pensiune asa ca am plecat intr-o tura de recunoastere a traseului, pana la Barajul Vidraru, calare pe caii nostrii cu doua roti. La pensiune a ramas doar un membru al echipei care avea in plan sa creeze starea de "hyggelin", adica sa pregateasca ceaunul si discul pentru gulas si friptura. Fiind noi, trebuiau mai intai arse si dupa se putea gatii in ele.

Pana la baraj sunt 6 km de urcare de la pensiune si nu ne-a fost tocmai usor. Mai ales cand ne gandeam ca traseul mai are inca 28 de km si nu pe asfalt, ca pana acolo la baraj. Am facut cateva poze si am plecat inapoi deoarece se vedeau niste nori de ploaie si sincer ne era si putin foame. Cum mancarea nu era gata am plecat sa mancam la Restaurantul, "La Cetate", din apropierea pensiunii. Intre timp au mai venit 4 membrii ai echipei. Dupa ce am venit la pensiune, a trebuit sa mergem pana la caminul cultural sa ne luam chitul de concurs. Incepuse si ploaia usor si era numai bine de mers avand in vedere ca era doar un kilometru pana la camin. Cei care au venit mai tarziu si nu fusesera cu noi la baraj au vrut sa incerce aceasta experienta. Cum nu prea aveam ce face am zis sa mai dau o tura ca sa vad cum este si pe ploaie. Nu a tinut foarte mult ploaia, dupa primii 2 km s-a oprit si am putut face cateva poze frumoase. Cand am revenit la pensiune, gulasul era aproape gata si tocmai ce urma sa fie pus discul pentru friptura. 

Momente tocmai bune sa stam la o bere rece in jurul focului si sa cream senzatia de "hyggelin" despre care am tot vorbit aici. Dar oare ce inseamna aceast "hyggelin". Este acea senzatie de bine, de fericire pe care o traiesti cu familia sau cu prietenii, oriunde te-ai afla. Acele clipe ce raman intiparite in memorie si pe care nu ai vrea sa le uiti niciodata, ba mai mult ai vrea sa le impartasesti si cu cei care nu sunt acolo. Aceasta stare o poate crea echipa noastra oriunde s-ar afla, in infotripuri, in team building-uri, in excursii sau chiar la munca uneori. Datorita faptului ca suntem ca o familie, si cu bune si cu rele, putem crea stari de bine oriunde mergem. Anul acesta ne-am propus sa cream cat mai multe stari de fericire pe care sa le impartim si cu familiile celor din grup.

A doua zi dimineata, ziua concursului. Dupa ce am mancat o omleta buna facuta de fetele, ce se pare ca se pricep cu adevarat la acest lucru, gatitul micului dejun, si o cafeluta fara de care nu puteam incepe cursa, am plecat spre locul de start. Aici dupa cateva poze de inceput cu toata echipa, ne-am alaturat celor 500 de participanti la linia de start. Cum pana la baraj mai fusesem de doua ori cu o zi inainte, nu mi s-a parut cine stie ce. Spre surprinderea mea am reusit sa parcurg cei 6 km de urcare, fara nici o oprire, ceea ce mi-a dat un pic de incredere, inconstienta de altfel, nestiind ce urma sa vina pe masura ce se scurgeau kilometri. 

Am trecut in "blind" prin primul tunel de dupa baraj, plin de gropi si pietre si a inceput urcarea adevarata prin noroi. Pe acest km de urcare mai fusesem cu o seara inainte dar acum mi s-a parut ca nu se mai termina, stiam ca vine o coborare usoara dupa aceasta urcare si o asteptam cu mare speranta. Pana la urma a venit si coborarea si ma apropii usor de Cascada Calugarita si de fosta cabana. Aceasta portiune de traseu a trecut relativ usor deoarece peisajul este fenomenal. Cascada de aproximativ 10-15 metri ce se varsa in micul lac de pe stanga drumului, te face sa uiti, pentru cateva secunde cei drept, ca de acolo mai ai 15 km de urcare. De aici, deoarece urma urcare, dupa urcare, am inceput sa ma intreb cat doamne mai este pana la punctul de alimentare aflat la km 17. 

Pe oricine ai fi intrebat cat mai este, iti spunea un alt nr de km., asa ca nu te puteai ghida dupa nimeni. Cert este ca am asteptat acest punct de alimentare cu au asteptat bunicii venirea americanilor dupa al doilea razboi mondial. Asa o bucurie am avut cand dupa o curba am vazut in zare multa lume stransa in dreptul unui cort alb, ca am crezut ca tot ce a fost greu pana atunci s-a terminat si ca eram deja castigator fara drept de apel. Dar asa cum bunicii ii asteptau pe americani, cand intr-un final au venit, dupa revolutie cei drept, s-au dovedit a fi o mare dezamagire. Asa si punctul nostru "terminus", cum credeam noi ca este si mai departe o sa fie doar lapte si miere, adica coborarea cea mult visata, de cand am inceput traseul. Din nefericire nu a fost sa fie si de acolo parca a inceput greul. O urcare de vreo 20-30% care nu se mai termina, colac peste pupaza si cu multe, foarte multe, pietre. Pe urcarea asta era imposibil de urcat pe bicicleta, sincer era greu sa urci si pe langa ea. La un moment dat am ramas singur si nu aveam alta teama decat de ursul care putea sa iasa de prin orice tufis sau putea sta ascuns dupa fiecare brad. Cand am plecat de la punctul de alimentare, i-am intrebat pe cei de acolo cati km. de urcare mai sunt pana la faimoasa coborare si mi-au spus ca patru. Cand am vazut acea panta pe care nu puteai sa urci pe bicicleta, mi-am facut calculul ca mergand cu 4 km/ora, cum imi arata kilometrajul, in maxim o ora trebuie sa ajung la coborare. Dar socoteala de acasa nu se pupa cu cea din padure si cum mai venea o mica coborare ziceam gata s-a terminat. De unde, urma iara o panta ce nu i se vedea capatul, si i-ar o mica coborare si iar o panta si cand am ajuns la adevarata coborare nu mai credeam ca nu o sa mai urmeze pana jos nici o urcare. Atat de asteptata coborare, s-a dovedit a fi un cosmar pentru bicicleta mea fara suspensie in furca. Daca pe urcare trebuia sa ma opresc ca nu mai aveam suflu, acum trebuia sa ma opresc din loc in loc din cauza durerilor de maini, mai precis a incheieturilor. Trebuia sa tin strans franele din cauza pietrelor. si la un moment dat nu mai puteam de durere de incheieturi. Am ajuns intr-un final la mult ravnitul asfalt si credeam ca totul s-a terminat. Am tras cat am putut de tare pe acea coborare de asfalt, crezand ca ma pot incadra in cele 4 ore de traseu. Dupa calculele mele totul era posibil, avand in vedere ca mai erau 3 km si 4 minute pana se incheiau cele 4 ore de la startul cursei. Dar ce sa vezi cand trageam mai tare si aveam in jur de 40 de km la ora pe coborare, am uitat ca circulatia nu este oprita si m-am trezit cu o masina chiar din fata. Am reusit sa trec si a venit acel sunet izbavitor de la unul din comisarii de cursa : "un kilometruuuuuu". Ura am zis in sinea mea, am reusit ma incadrez in timp. Cand ce sa vezi dupa prima curba politia ma deviat pe o mica carare ce ducea fix in rau. Pe cealalta parte un comisar cu zambet larg zicea, "trebuie sa traversati raul". In cele 3,4 secunde pana m-am dumirit ce trebuie facut, a venit un ciclist tare din spate ci mi-a agatat pantalonii. Eu in afara de pantalonii rupti la buzunar nu am patit mare lucru dar el s-a lovit la picior, cred, ca am vazut ca se tinea de el, dar nu a vrut sa imi spuna nimic chiar daca l-am intrebat de cateva ori. Asa ca au mai trecut cateva minute pana am trecut pe cealalta parte a raului si pana am parcurs cei 100 de metrii prin iarba pana la finish. Aici o parte din echipa, ce a ajuns putin mai devreme ma asteptau cu urale si cei de la organizare cu medalia. Dupa ce au venit toti si ne-am tras cateva minute sufletul, am mancat ce ne-au oferit organizatorii si am plecat spre pensiune unde a venit binemeritatul dus care a dat jos tot noroiul de pe noi. Bineinteles ca inainte au intrat sub dus "vedetele concursului", bicicletele, care erau intr-un mare fel. Ne-am organizat putin mai greu cu asezatul bicicletelor pe masini si a bagajelor dar am plecat in timp util ca sa ajungem la ora 19:00 in Bucuresti, cu tot ambuteiajul de la km. 36. Cred ca toti ne-am despartit cu greu de acele locuri si de atmosfera creata de echipa, in aceste 2 zile. Important a fost ca toata echipa a terminat cursa cu bine si de aceea Christian Tour Team a fost cea mai buna echipa din concurs.
Astept cu nerabdare cursa de anul viitor, unde sper sa concuram mai multi din firma.